Îmi amintesc şi acum seara aceea. Stătea pe bancă aşa pustie,părând ruptă de realitate şi se chinuia să scoată două vorbe care să o poată aduce din nou cu picioarele pe pământ. M-am apropiat de ea cu paşi extrem de mici, pentru că îmi era frică ca nu cumva să dispară,aşa de fragilă şi de ireală îmi dăduse împresia că era. Am întrebat-o dacă mă pot aşeza lângă ea, dar ochii ei verzi doar s-au uitat la mine şi nu a zis nimic parcă privirea ei,care ducea cu gândul la mare,a văzut direct prin mine.

Sunt mai mult ca sigură că nici nu mă auzise,nu ştia că sunt acolo,nu-mi simţise prezenţa şi nici nu o deranja existenţa mea.. Era total transpusă în altă lume.Se vedea de pe faţa ei,care era parcă înundată de lacrimi,că nimic nu-i merge aşa cum ar trebui,că problemele o copleşesc, că nu mai găseşte o cale de ieşire din văgăuna în care a intrat fără voia ei. Mă întreb oare de ce? Ce a determinat-o să ajungă în starea asta. Poate un lucru,poate o persoană. Ochii în câteva secunde se umpluseră de lacrimi iar buzele începeau uşor a tremura.

Se lăsease frigul.Îşi trase gentil hanoracul pe ea,îşi aranja căştile şi continuă a mă ignora.Aş fi vrut să o întreb dacă a păţit ceva, dacă totul este în ordine,dar simţeam că dacă aş fi scos un sunet aş fi distrus vraja lăsată în acel loc.Era mult prea frig! Din ce în ce mai frig! Betonul din care era facută clădirea,unde-şi găsise adăpost,te facea să simţi răceala până în adâncul oaselor iar varul începuse a se coşcovi acompaniind scenariul creat în jurul lor. Stăteam mirată şi mă uitam la ea.Nu puteam face un pas.Trecusem întâmplător pe acolo dar ceva ma reţinut. Nu-mi venea să cred că nu o deranja  exactitatea cu care mă uitam  la ea, ca îi urmăresc fiecare pas şi că sunt extrem de obsedată de reacţiile şi gesturile pe care le are. Se comporta aşa natural, îşi închise ochii,îşi puse gluga în cap, dădu muzica tare,atat de tare încât auzisem şi eu piesa care o liniştea sau o tulbura într-un mod greu de înţeles.Cum aş fi putut atunci să intervin,cum să aduc realitate într-un loc plin de vise? Şi totuşi de ce nu mă pot desprinde de locul acela? Simt că îi invadez intimitatea ,că îi distrug farmecul,îmi e ruşine de asta..şi totuşi.. simt că aparţin de acel loc. Simt că am fost şi eu aici,în spaţiul acesta în care ea îşi plânge existenţa.

Mai lipsea un singurul lucru.Ploaia şi acum totul era perfect.Picuri mici cristalini începură a cădea parcă de nicăieri.Atât de puţini şi de micuţi încât spuneai că cineva îi ia cu mâna şi îi aruncă deaspura noastră. Fata întinse mâna,prinse unu şi il adusese lânga faţa ei.De acolo altul curgea cu o rapiditate încat îmi era greu să fiu atentă la fiecare pas.O lacrimi şi un strop de ploaie se contopiseră şi se facu unu singur.Era mult prea pierdută,mult prea transpusă în sentimentele ei, mult prea rănită de cei din jur.Ce rost avea că ea poate iubea, că ea poate suferea şi că o durea. Ploaie se înteţea, stropii cădeau din ce în ce mai repede iar frigul era mult mai greu de suportat.Stăteam într-un tricou şi urmăream fermecată cele întâmplate.Simţeam că  fac şi eu parte din acel vis,simţeam că îi înţeleg durerea şi că aş putea, oarecum ,să îi iau o parte din chin. Dar era imposibil.Nu mă puteam implica .Era ca un tablou pictat de ani buni în cel mai rustic mod posibil iar eu, eram elemental omis de autor.Nu ne mai completam, nu ne mai încadram deşi,poate, faceam parte din acelaş ansamblu.

 Îşi şterse lacrimile,respiră profund, închise haina, si se îndeparta la fel de fragil ca atunci când o întâlnisem.Până să realizez ce se întâmplat, totul disparuse din peisaj: ea..ploaia..frigul şi noaptea.Nu mai înţelegeam nimic.. Oare asta s-a întâmplat sau a fost doar un vis al subconştientului meu. Ploaia nu mai exista,nu mai era frig..iar eu revenisem la realitate.Oare totul o fi fost un vis din care m-am trezit?Oare cine e fata aceea? Niciodată nu am apucat să-i văd atât de bine faţa încât să-mi dau seama daca o cunosc sau nu,dar încă aştept momentul în care ne vom reîntâlni pentru ca, acum, ea acum face parte din mine. 

Oare o fi fost un vis ?

Anunțuri